Cum să-ți găsești ROSTUL în viață și să trăiești autentic

Uneori, nu știi că ți-ai pierdut rostul până când nu te trezești într-o viață care nu mai seamănă cu tine.

Ai făcut tot ce ți s-a spus că trebuie: ai bifat, ai reușit, ai performat. 

Și totuși, într-o zi, între două ședințe și un zâmbet forțat, apare o liniște ciudată care te întreabă: „Asta e tot?”.

Andra Pintican a avut curajul să nu mai fugă de întrebarea asta. 

A lăsat în urmă etichetele, certitudinile și statutul – și a pornit într-un drum spre ceva mult mai important decât succesul: adevărul ei.

Am stat de vorbă cu ea despre ce înseamnă, cu adevărat, să-ți cauți rostul. 

Nu cel din CV, nu cel care dă bine pe LinkedIn, ci acel rost care se simte în corp, în emoții, în alegeri. 

Acel rost care nu se explică, dar se trăiește.

Ce urmează nu e o rețetă și nici un discurs motivațional. 

E o conversație vie despre blândețe, curaj, revenire la sine și despre cum înveți să trăiești o viață în care să te simți acasă. Cu tine.

Cine este Andra, astăzi? 

Mădălina: Când te-am întrebat acum câțiva ani „Cine ești?”, răspunsul tău suna diferit. 

Așa că te întreb din nou: Cine e Andra, astăzi?

Andra: Astăzi, mă definesc – dacă e musai să punem o etichetă – ca povestitor de rost. 

Dar adevărul e că port mai multe pălării. Practic 11 meserii și mă bucur de toate. 

Deși lumea spune că dacă faci multe, nu poți fi cu adevărat bun la niciuna, eu cred că poți fi împlinit în toate, atâta timp cât te implici cu sens.

Ce s-a schimbat între timp?
Nu mai sunt vocea puternică, uneori agresivă, care voia să schimbe totul. A fost o etapă importantă și necesară. 

A trebuit să cunosc și acea extremă, așa cum cunoscusem și extrema victimizării.

Pentru că nu poți ști cine vrei să fii, până nu experimentezi cine nu vrei să fii.

Privesc în urmă cu obiectivitate și recunoștință. Pentru că fiecare etapă mi-a adus o lecție. Și toate aceste lecții stau la baza a ceea ce sunt azi.

De ce a ales Andra să fie Povestitor de Rost?

Mădălina: Cum alegem să ne prezentăm în lume spune multe despre cine suntem. 

Așa că te întreb: ce pui astăzi lângă numele tău?

Andra: M-am gândit mult la asta. Ca om cu experiență în HR și marketing, înțeleg cât de importante sunt rolurile și unicitatea în ceea ce facem. 

Dar mi-am dat seama că încă de când ne naștem, cei din jur sunt obsedați să ne compare: „cu cine seamănă?”. 

Rareori acceptăm ideea că am putea fi pur și simplu noi.

Azi, nu mă mai raportez la o etichetă ca la un statut. Mă aflu într-o etapă în care rolul de povestitor de rost îl manifest în mai multe moduri, dintre care cele mai active sunt:

• Căutător de rost alături de oamenii care vin către mine
  
  
• Terapeut în metode alternative, printre care și Somatic Alignment – o practică pe care o folosesc de mulți ani, dar pe care abia recent am avut curajul să o aduc la suprafață
  

Multă vreme n-am făcut toate aceste lucruri ca să „ajung undeva”. Nu am ales o meserie, ci am ales să mă caut pe mine prin meserii.
Mi-am întrebat sincer: care sunt darurile mele? 

Și apoi: în ce contexte le pot manifesta? 

Așa s-au născut toate aceste fațete ale mele. Etichetele au apărut doar pentru ca ceilalți să mă poată înțelege mai ușor.

Și știi ce-am descoperit?

Oamenii nu vin la mine pentru că fac marketing, sau pentru că am un brand personal bine pus la punct. 

Sunt oameni care m-au văzut la cineva din greșeală și au simțit instant că trebuie să ajungă la mine.

Asta se întâmplă când ne transformăm. 

Fără funnels, fără postări perfecte, fără strategii sofisticate. Doar prin felul în care devenim.

Mădălina: Exact asta le spun și eu celor care vor un brand personal: 

oricât de frumos ar arăta un site sau un brand personal, dacă tu nu ești împăcat cu tine, marketingul nu poate acoperi acel gol.

Schimbarea reală se simte, nu se ambalează în postări. 

Cred că și în cazul tău, Andra, tocmai asta se întâmplă. Oamenii vin pentru felul în care te transformi – iar transformarea autentică inspiră. 

Andra: Da, tot mai mulți oameni vin către mine și-mi spun: Nu știu ce caut exact, dar știu că trebuie să încep să caut.

Și asta e esența: nu toți trebuie să știm ce căutăm. Dar e important să începem. 

Pentru unii, cuvântul ROST poate părea mare. 

Dar pentru mine, e doar o busolă interioară care se activează atunci când ești dispus să-ți pui întrebarea:
Ce e important cu adevărat pentru mine?

Cum a trăit Andra transformarea interioară și ce a urmat?

Andra: Eram fata de la masă cu “știați că”: cu know-how în HR, marketing, psihologie organizațională, business... dar simțeam foarte rar ceva cu adevărat.

Am fost bună la job, performantă, prezentă în toate camerele importante, dar fără o conexiune profundă cu mine. 

Și cumva, la un moment dat, corpul mi-a dat semnalul: Eroare 404 – nu se găsește simțirea.

A urmat o perioadă de căutare intensă. Am vrut să simt, dar o făceam în același stil agresiv: “Hai, cine-i cel mai bun la simțire? Unde mă duc să rezolv și asta repede?”

Dar simțirea nu vine pe grabă și nici la comandă. 

Trebuie să-ți dai voie să stai în neputință. 

Să simți că nu poți să simți. Și chiar și asta e o simțire.

Din cap, în corp. Din control, în blândețe.

Transformarea mea a fost despre a coborî din cap în corp și mai apoi în suflet.

Despre a învăța blândețea de sine, iubirea de sine. 

Pentru mine, iubirea de sine a început cu un gest simplu: să nu mă mai biciuiesc când nu-mi iese.

Am înțeles că multe dintre comportamentele mele – perfecționismul, sarcasmul, controlul – erau strategii de supraviețuire. 

Credeam că dacă dețin controlul, sunt în siguranță. Dar în spatele acelor strategii nu era sinele meu autentic, ci frica.

Și tot ce am făcut de atunci a fost un proces de dezvăț. Am învățat să trăiesc fără mască, fără strategii. Să mă simt în siguranță cu cine sunt, fără să “dau bine”.

De la salvator, la contributor

A venit apoi o întrebare esențială: Cum pot să contribui fără să salvez?

Pentru că salvatorul dă până se epuizează. 

Contributorul oferă din preaplinul său, fără a crea dependență. 

Asta a devenit noul meu obiectiv conștient: să rămân contributor, nu salvator.

Și da, am și eu momente în care intru din nou pe pilot automat – doar am 3 și ceva de  ani de trăit așa și doar câțiva în care am trăit conștient.

Dar acum am instrumentele și răbdarea să mă observ, să înțeleg și să aleg diferit.

Transformarea nu se vinde, se simte.

Oamenii au început să vină la mine nu pentru că aveam un site bine scris sau o strategie de personal branding. Ci pentru că simțeau ceva. Și când simți tu, încep și ceilalți să simtă.

Au fost momente dificile în acest parcurs. De exemplu, atunci când eram invitată să vorbesc în companii despre sensul în muncă, dar mi se cerea să nu fie nimic mambo-jumbo.

Am avut un caz în care, deși subiectul era găsirea rostului în organizație, mi s-au făcut clar 4-5 briefinguri în care mi s-a cerut să evit orice referire la respirație, introspecție, simțire.

Pentru unii, chiar și simplul gest de a închide ochii într-o sală plină era “prea mult”.

Atunci n-am fost supărată pe ei – ci pe mine. 

Pentru că am realizat că, deși voiam să trăiesc autentic, ezitam. Și mi-am dat seama că oamenii acționează în funcție de ce cunosc, iar dacă nu cunosc mai mult, e firesc să reacționeze așa.

Așa că, într-un final, am ales să fiu autentică. 

Prin urmare, într-o sală plină de oameni analitici, i-am invitat să închidă ochii pentru câteva minute. Și ce a ieșit la suprafață a fost real: 

Frică

Anxietate

Furie

Scârbă.  

Toate acele emoții pe care mulți dintre noi le evităm ... fugind în muncă, în proiecte, în obiective.

Pentru că, de multe ori, goana noastră profesională nu e altceva decât o fugă de noi înșine.

Nu spun să nu mai mergem după proiecte sau bani – ci doar că e o diferență între a face asta din frică și a o face dintr-o stare de om conștient și asumat

Am înțeles, la un moment dat, că mulți dintre noi nu ne exprimăm prin muncă, ci fugim în muncă – de frici, de durere, de noi înșine.

Și atunci mi-am spus: Dacă vreau ca oamenii să înțeleagă cine sunt cu adevărat și să afle că există și o altfel de lume, ar trebui să vorbesc despre ea.

Dar, odată cu această conștientizare, a reapărut o teamă veche: 

Oare nu cumva reiau aceeași misiune de „să muncim sănătos”, cu riscul de a intra iar în rolul de salvator?

Așa că mi-am pus o întrebare nouă: 

Cum pot să fac lucrurile diferit, astfel încât să nu mai salvez, ci să contribui?

Ce înseamnă neurospiritualitatea și cum te ajută?

Am ajuns la acest concept – neurospiritualitate – din nevoia de a înțelege cum funcționăm cu adevărat.
Pentru mine, omul trăiește în patru planuri: fizic, mental, emoțional și spiritual.
Problema e că, de cele mai multe ori, nu trăim cu adevărat în niciunul dintre ele. 

Doar supraviețuim. 

Și e o diferență enormă între a trăi și a supraviețui.

1. Planul mental

Aici avem acel “știați că?” al minții conștiente, care e doar 5% din cine ești. 

Restul – 95% – e alcătuit din condiționări inconștiente, adunate din mediul în care ai crescut, care te fac să reacționezi dintr-un sine fals.

Așa am realizat că, mental, suntem corigenți. Operăm din automatisme, nu din planul conștient.

2. În planul fizic suntem complet deconectați de corp.
Dormim și visăm Excel-uri, mâncăm pe fugă, bem apă doar când ne aduce aminte telefonul.
Ajungem să avem nevoie de gadgeturi care să ne spună cum ne simțim, cum am dormit, dacă am băut apă sau nu.

Dar corpul tău știe. Trebuie doar să-l întrebi. 

Dimineața, între somn și trezire, e cel mai bun moment să o faci.

În realitate, dacă ești mereu obosit, cu somatizări, cu burnout... corpul tău vorbește. 

Doar că nu l-ai mai ascultat demult.

3. Planul emoțional 

Aici, cu toată dragostea o spun: suntem analfabeți emoțional.

Nu știm ce simțim și nu știm ce să facem cu ce simțim. 

Avem zeci de emoții, dar când ne lovește o stare, nu știm să-i punem nume, nici s-o procesăm.

Eu port tot timpul cu mine roata emoțiilor, ca să-mi reamintesc ce pot trăi.

Sunt atâtea emoții care zac în corp, închise în „containere”, repetându-se în fundal. 

Există 27 de emoții de bază, dar când începi și le despici pe toate, găsești că sunt o tonă de sentimente pe care noi le avem.

4. Planul spiritual - aici avem conexiunea directă cu sufletul.
Nu vorbim despre “intuiția” pe care o folosim azi ca scuză – de multe ori confundată cu frica. 

Vorbim despre o relație reală cu viața, în care tu și viața sunteți în parteneriat.

Viața îți trimite semnale: un burnout, o demisie, o concediere.

Nu pentru că te pedepsește, ci pentru că încearcă să te trezească.

Și uitându-mă la planurile acestea, eu am înțeles că nu eram în centru. Eram undeva în afara acestor planuri, trăind pe lângă ele. 

Și atunci munca mea a devenit despre drumuri blânde – să creez căi blânde prin care oamenii să se poziționeze în centrul propriei vieți, în conexiune cu toate planurile ființei lor.

Să ajungi să:

• Ajuți mintea conștientă și subconștientul să colaboreze, nu să se saboteze reciproc
  
  
• Îți recunoști emoțiile, să le trăiești și să le procesezi, nu doar să le ignori
  
  
• Îți asculți corpul, nu doar ceasul sau aplicația
  
  
• Îți pui sufletul la masă când iei decizii, nu doar Excel-ul
  

Să înveți că trupul tău nu e doar o carcasă care te poartă prin lume, ci un sistem complex, care operează în baza sistemului nervos.

De fapt, modul în care percepem realitatea e influențat în proporție de 80% de corp, nu de creier.

Când merg în organizații și se vorbește despre „siguranță psihologică”, întreb mereu: dar la ce nivel?
Pentru că nu e suficient să spui că totul e în regulă la nivel rațional. Dacă corpul tău nu se simte în siguranță, nu ești în siguranță.

Poți fi într-o sală unde totul pare ok: nu miroase a fum, nu e haos, nu se prăbușește nimic. Și totuși, simți anxietate în corp. De ce?
Pentru că nu vorbim doar de percepție conștientă, ci de neurocepție – modul în care corpul simte dacă e în pericol sau nu, chiar și fără un pericol evident.

Cum aduce Andra transformarea interioară în organizații?

Mădălina: Îți amintești prima dată când ai avut ocazia să vorbești cu un om de HR dintr-o organizație și să-i spui: 

Înțeleg că muncești să te asiguri că salariile intră la timp, că poate adaugi un bonus, că în caz de concediere o faci cu blândețe... dar nu e suficient. Oamenii tot nu se simt în siguranță.

Ți-a rămas în minte momentul ăla? Cum a reacționat persoana respectivă?

Andra: Lucrez cu sute de oameni de HR, mai ales prin Transformative HR, programul de un an de la Școala de HR. 

Acolo le spun direct: intrați într-o lume nouă, una extrasenzorială, în care businessul nu mai poate fi despre amorțire.

Unii rămân șocați. 

Alții simt revelația: „A, știam că mai e ceva... dar nu știam ce.”

Și, da, uneori ai cel mai frumos mediu: cafele bune, croissante dimineața, sală de gaming, sală galbenă, dar ... oamenii tot nu se simt în siguranță.
Pentru că nu vorbim doar despre un spațiu fizic. Vorbim despre un sistem nervos care asociază inconștient oameni, haine, tonuri de voce cu experiențe vechi, dureroase.

Țin minte un moment clar: eram pe scenă, în fața a 200 de oameni, cu un speech cunoscut. Și totuși, m-a lovit o panică din senin.
Am intrat în introspecție, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă și acolo am dat peste o fetiță de 8-9 ani, paralizată de frică în fața clasei. 

Totul fusese declanșat de o femeie din primul rând, care purta un costum similar cu al învățătoarei mele.

Asta e realitatea corpului: asociază, reține, se apără. 

Trebuie să înțelegem că asta se numește over-coupling în sistemul nervos.

Momentul în care ... ți se întâmplă ceva când suntem copii și nu poți conține.
Și dacă nu înveți să înțelegi sistemul nervos uman, vei continua să creezi medii sigure pe hârtie, dar traumatizante în practică.

Și totuși... organizațiile nu sunt cabinete de terapie

Și știu foarte bine: scopul unei companii e să facă business.

Nu putem transforma organizațiile în centre de psihoterapie, oricât de mult ne-am dori uneori. 

Dar ce putem face e să construim sisteme care trezesc ființa umană, nu o strivesc.

Școala nu ne-a învățat să ne simțim. A fost un sistem fără resurse, plin de oameni bine intenționați, dar secătuiți.
Suntem o generație care vine din abuz sau neglijență.

Iar acum, în extrema cealaltă, începem să creăm o formă nouă de traumă: trauma din abundența de iubire, pentru că noi credem că opusul a ceea ce am trăit noi este ceea ce e corect, dar e ok că avem nevoie să trăim și extremele astea.

Și pentru că sistemele care ar trebui să ne ajute – statul, educația, religia – nu mai funcționează așa cum o făceau, oamenii își mută încrederea în altă parte.Studiile o arată:

oamenii au mai multă încredere în colegii lor decât în președinți, 

mai multă încredere în CEO-ul firmei decât în instituții publice,

au mai multă încredere în organizația lor decât în instituțiile de stat sau în jurnalism

Deci, ce facem?

Trăim într-o lume fără lideri reali – un leaderless world, cum spune Simon Sinek.

Ce are nevoie lumea azi, în aici și acum?

• Conținere
  
  
• Siguranță interioară reală
  
  
• Instrumente concrete pentru a face față instabilității
  

Nu poți face business sustenabil fără să întorci oamenii la puterea lor interioară.
Iar pentru mine, asta înseamnă neurospiritualitate - să mă înțeleg pe mine minte, suflet, corp:

Mintea gândește.
Inima simte.
Corpul interpretează.

Poți să le aduci pe toate trei în același loc, în același timp, și să te simți în siguranță cu ce găsești acolo?

Și consider că abilitatea viitorului – pentru orice angajat, orice lider, orice ființă umană – va fi autoreglarea emoțională.

Am destui oameni deștepți în jur. Dar lumea nu are nevoie de mai multă deșteptăciune. 

Are nevoie de oameni care nu proiectează în afară ce nu-și pot asuma înăuntru.

Du-te, stai pe un petic de iarbă, uită MBA-urile pentru o clipă și întreabă-te:
Pot să mă conțin pe mine? Pot să simt tot ce e în mine și să rămân acolo, cu mine?

Aceasta este schimbarea de care avem nevoie în prezent.

Ce este Somatic Alignment și de ce contează?

Andra: am ajuns la somatică dintr-o nevoie profundă: să simt din nou. 

Eram mereu în cap – învățam, munceam, livram – dar eram deconectată total de corpul meu.

Simțirea era un teritoriu necunoscut. 

Când am început să mă reconectez cu corpul, am trăit senzații și emoții pe care nu le puteam explica. Am înțeles că am nevoie de un nou limbaj. De oameni care pot conține asta.

Așa am ajuns la neosomatică, spinal energetics și, în cele din urmă, la Somatic Alignment –  și am ajuns la o concluzie personală:

Fiecare dintre noi poartă în corp trăiri, emoții și experiențe pe care le-am pus "la păstrare" – ca într-o arhivă, până când vom avea suficient mușchi emoțional și mental să le conținem.

Unii dintre noi revin în acea arhivă și eliberează ce e acolo. Alții evită toată viața să o deschidă.

Dar eliberarea nu se poate face oricum. Ai nevoie de un cadru de siguranță profundă – iar aici intervine teoria polivagală și înțelegerea modului în care sistemul nervos ne ajută (sau ne blochează) să simțim în siguranță.

Am descoperit că fiecare dintre noi cară în corp o arhivă de trăiri neprocesate. Le depozităm acolo, în speranța că, într-o zi, vom avea forța să le conținem. Dar pentru asta, e nevoie de un spațiu de siguranță.

Eu, personal, am fost ani de zile într-un mod obsesiv-compulsiv: control, muncă, perfecționism. 

Capul meu voia liniște. 

Corpul meu era încă în alertă. 

Somatica m-a învățat să reglez această tensiune, pas cu pas.

Ce fac azi?

Lucrez cu oameni prin Somatic Alignment. 

Corpul lor „știe” că poate simți în siguranță – pentru că e văzut, nu forțat. 

Și da, poate părea ciudat pentru cei care mă știau din zona corporate, dar eu nu am luat-o razna. M-am întors în corp.

Sistemul nervos are 3 tipuri de comunicare:

• Internă: dinspre corp spre creier (senzații, dureri, tensiuni)
  
  
• Exterioară: prin simțuri (miros, sunet, atingere)
  
  
• Socială: cu ceilalți (non-verbal, energetic). Spre exemplu, când intri într-o încăpere, corpul tău deja „a simțit” dacă e sigur acolo. Nu e despre logică. E despre neurocepție.

Există câteva răspunsuri ale sistemului nervos:

• Fight: lupți, intri în apărare
  
  
• Flight: fugi sau te izolezi emoțional
  
  
• Fawn: te mulezi pe ceilalți, lingușești
  
  
• Freeze care este de două tipuri:

• Freeze funcțional: ești pe pilot automat, dar deconectat de tine
• Freeze catatonic (Dorsal): simți că nu mai ai motiv să exiști
  

Le vedem și în organizații: unii „fură curent”, alții supracompensează.

Ce nu fac:

Nu cred în bypass-uri – spiritual, mental, fizic sau emoțional. Nu e despre sărit etape, ci despre integrare. Să aduci mintea, corpul, emoțiile și sufletul în aceeași cameră.

Vrei să știi dacă ceva e real pentru tine?
Nu întreba mintea. Intră în corp.

Și mai cred un lucru: poți învăța orice meserie dintr-o școală.

Dar să fii om – cu compasiune, cu prezență – se învață doar în relație cu alți oameni vii.

Și dacă mă întrebi pe mine, rostul suprem este să ajungi în punctul în care mintea inima, corpul colaborează. 

Cum îți găsești rostul vieții și drumul personal spre el?

‍

Pentru mine, rostul nu vine doar din „știați că”, ci mai ales din „simțim că”. 

Nu-l poți descoperi doar din cărți, ci prin simțire, prezență și muncă interioară. 

Instrumente precum neurospiritualitatea, somatica și human relevance sunt căi prin care te poți întoarce la tine și să-ți înțelegi locul – nu doar într-o organizație, ci în lume.

Dar ca să ajungi acolo, trebuie să începi de undeva. Iar pentru tine, care poate te întrebi acum „Ce fac mai departe?”, iată ce îți pot spune:

1. Acceptă unde ești – lipsa de claritate este parte din drum.
   
   
2. Cere ajutor – nu de la o prietenă, ci de la cineva care a fost pe drumul pe care vrei să mergi.
   
   
3. Nu te mai repara – nu ești stricat. Nu ai nevoie de „vindecare” în sensul clasic, ci de reîntregire. Să aduci înapoi în tine toate bucățile pe care le-ai rătăcit pe parcurs.
   

Caută comunități vii. Oameni vii. Practicieni care lucrează din adevăr. 

Acolo începe procesul tău. Iar adevărul tău... îl vei găsi doar tu.

Poate că nu vei avea răspunsul astăzi. Poate că nici mâine.

Dar dacă ai citit până aici, înseamnă că, undeva în tine, întrebarea s-a aprins: 

„Care e rostul meu?”.

Și asta e deja un început. Nu toți ne găsim rostul din prima. 

Uneori îl descoperim treptat, prin întrebări care dor, prin alegeri grele, prin renunțări curajoase și prin întâlniri care ne dau voie să fim.

Andra spune că nu te poți găsi cu adevărat decât atunci când nu te mai ascunzi de tine. 

Când înveți să te asculți, să te observi, să-ți dai voie să simți. Acolo începe drumul.

Așa că nu te grăbi. Nu te judeca. Nu te compara.

Rostul nu e o destinație. E felul în care alegi să fii prezent în viața ta. 

Cu curaj. Cu blândețe. Cu adevăr.

Și, pas cu pas, o să simți când viața începe să-ți semene. Iar în ziua aceea, o să știi: ai ajuns acasă.

Acest articol este inspirat din episodul 128 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcast. 

Mai citește și despre: 

• Cum să nu îți mănânci emoțiile de sărbători
• Ce sunt Constelațiile Familiale și cum te pot ajuta?

Sursa foto: Imagini generate cu AI

‍

‍

‍